Simtul mirarii

Intrucat am copilarit in vremea, nu foarte indepartata, cand nimeni nu se uita la televizor pentru ca nu aveai ce vedea, iar Internetul era doar o vaga intuitie a lui Arthur C. Clarke, parintii mei trebuiau sa-mi gaseasca si alte distractii, in afara maidanului unde m-am jucat pana cand lumea s-a schimbat si mai toti amicii de cand eram mic au emigrat, unii pe alt continent, altii in teritoriul ascuns in care copiii dispar, atunci cand adultii le iau locul. Despre acest teritoriu e vorba in insemnarea de fata, dar, revenind la distractii, ai mei ma duceau frecvent la muzee.

Cred ca le vazusem pe toate cele din Bucuresti, inclusiv pe cele mici si ascunse prin diverse mahalale (cum e casa Storck) si desigur ca preferatul meu era Antipa, dar ei ma duceau mai des la Muzeul de Arta. Imi placea si acolo, de fapt. Imi aduc bine aminte cateva lucruri, printre care, peisajele de iarna ale lui Andreescu. Nu stiu exact de ce tocmai ele, dar ma absorbeau imediat. N-am cum sa descriu senzatia, dar in mintea mea se facea o iarna mai intensa decat cea reala, nu iarna vitrega de care se tem oamenii mari posesori de permis auto, ci desigur cea a copilariei, nu e nevoie sa va povestesc eu despre ea.

Sigur, ma impresionau si alte lucruri, de exemplu imi era frica sa ma apropii prea tare de Gigantul lui Paciurea (pe atunci exista un exemplar si la muzeu, dar ii puteti vedea oricand in Parcul Carol), dar iernile lui Andreescu au fost cele pe care de abia am asteptat sa le revad in 2000, cand palatul regal s-a redeschis publicului.

Am fost, bineinteles, dezamagit. Tablourile erau doar atat, niste tablouri. Puteam admira maiestria pictorului, cat eram eu, un profan, in stare, dar iarna mea nu mai era acolo. Si cum Andreescu e exact acelasi, am inteles ca pierdusem ceva pe drum. Am dat din umeri si m-am gandit ca e un pret modic de platit pentru triumful de a fi adult, pentru ca da, la douazeci si unu de ani, eu imi imaginam ca eram adult si ca asta ar fi un merit. Cred ca si dumneavoastra ati patit la fel.

Nu m-am mai gandit prea mult la treburile astea, ocupat fiind cu altele, pana deunazi, cand cineva mi-a adus aminte de Pablo Neruda. Nu ma pricep prea bine nici la poezie, dar mi-a placut mult un volum al lui Neruda, “Cartea intrebarilor”. L-a scris chiar inainte de a muri, era deja un om in varsta dupa mai toate standardele, adica unul uns cu toate alifiile, inclusiv ultima dintre ele, cea a iminentei sfarsitului. Si cu toate astea a ales sa lase drept testament, nu o experienta personala, nici vreun indemn programatic catre generatiile viitoare, nici o scrisoare sfasietoare de adio, ci o colectie de intrebari din cele pe care le pun copiii. Desigur, exista subtilitati si aluzii adulte, dar partea adanca, importanta, e copilareasca. De exemplu, prima dintre ele (in traducerea mea modesta):

De ce avioanele cele mari
Nu isi iau copiii cu ele cand zboara?

Care e pasarea galbena
Care isi umple cuibul cu lamai?

De ce nu invata cum sa scoata
Mierea din soare, elicopterele?

Unde si-a lasat luna plina
Sacul ei nocturn de faina?

Daca nu ati citit cartea, nu e timp pierdut sa o faceti, n-o s-o lasati din mana. Dupa ce eu am terminat-o, a trebuit sa mai treaca o vreme pana deunazi, cand, aducandu-mi aminte de muzeele din copilarie, de iarna mea pierduta, toate piesele au cazut la locul lor si mi-am dat seama de un lucru: toata arta buna e adresata copilului din noi. Nu, nu am pretentia ca nu s-au mai gandit si altii la treaba asta, ci rusinea ca nu m-am gandit mai devreme. Poate ca a trebuit sa devin mai intai parinte ca sa-mi pice fisa. Dar e un lucru important, din mai multe motive.

Mai intai, pentru ca asta inseamna ca acel copil nu a disparut fara urma, cum credem uneori.

Mai apoi, pentru ca asta inseamna ca putem sa il si chemam, sa revenim la era in care cel mai ascutit simt nu era cel al pierderii, ca la maturitate, ci simtul mirarii. Daca Neruda putea face asta in pragul mortii, putem si noi sa o facem, in zilele vietilor noastre.

Nu e asa de simplu cum era in copilarie. Pentru cei dintre noi, majoritatea, care nu ne-am pastrat candoarea, e nevoie de mestesug. Si de fapt, de asta exista arta. Chiar si cuvantul “arta”, inainte sa capete valente elitiste, insemna pur si simplu mestesug, adica modul de a face o activitate omeneasca asa cum se cuvine, nu cum ar face-o un nepriceput. Iar la modul cel mai general, arta de a trai e mestesugul prin care ne pastram si ne ascutim simtul mirarii.

Doar asa iernile ar putea fi mai mult decat niste file in calendar, o gripa si trei facturi mari la intretinere, plus, pentru cei mai norocosi, niste petreceri si o vacanta la ski. Doar asa ar merita inramate in muzeul memoriei.

Autor: Vlad Stroescu, medic psihiatru in cadrul Medlife

Tags: ,

7 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!

  1. Comentariu scris de florinbad
    Publicat la data de 27.1.2014, ora 10:11 am

    Octavian Paler (Dumnezeu sa-l ierte) spunea ca atunci cand suntem copii vrem sa devenim mai repede adulti iar cand suntem adulti vrem sa redevenim copii.

    Citind articolul, mi-am adus aminte de o intrebare haioasa a baietelului mei (am vreo 4 pagini umplute cu perlele copilului, care acum are 14 ani): “Trenul este mai lung decat soseaua?” :-)

  2. Comentariu scris de UnOarecare
    Publicat la data de 27.1.2014, ora 11:24 am

    Multumesc

  3. Comentariu scris de dp
    Publicat la data de 27.1.2014, ora 1:57 pm

    Ati pus punctul pe I-ul din viata mea actuala. A trebuit sa ajung la 40 de ani, ca sa imi dau seama ca nimic din ce am facut pina acum nu a fost asa de important ca scop in viata, cum e scopul actual, de a readuce la suprafata copilul din mine. Copilul ala care nu a prea apucat sa fie copil la vremea lui, intre ambitiile educative ale mamei, cenusiul comunist si alte chestii personale a caror descriere nu isi are aici locul.
    La fel ca cei de mai sus, va multumesc pentru articol – la fel ca pentru toate celelalte, de altfel.

  4. Comentariu scris de ioand
    Publicat la data de 27.1.2014, ora 2:09 pm

    Sa ne aducem aminte de Brancusi:
    ….Cand nu mai suntem copii am murit demult.

    • Comentariu scris de Mariana
      Publicat la data de 27.1.2014, ora 2:42 pm

      Foarte frumoase textele dvs.m a incantat,Simtul mirarii dar si povestea domnului B.v am descoperit pur intamplator insa am sa continui sa va citesc .Multumesc!.

      .

  5. Comentariu scris de georgiana
    Publicat la data de 28.1.2014, ora 1:28 pm

    eu vreau sa cred ca mi-am pastrat privirea inocenta asupra lucrurilor, adica fara acel apriori al adultului care le stie pe toate, ca ma opresc inca sa pun intrebarile simple, inainte de a avea pretentia ca am raspuns celor complicate. Iar asta imi da o stare de bine, de simplitate a vietii, de coerenta. Imi da energia sa tratez tiotul ca pe un inceput. iar oemnii din jur se mira de ce sunt mereu “in forma”, de ce nu ma supar pentru chestii de adult inchistat pe roata sobolanului.
    Partea cea mai grea va fi sa invat si copiii sa ramana la fel. Cum sa le spun sau sa le arat ca ce au in copilarie este de fapt cel mai bun ce vor avea vreodata la nivel de experienta umana? Cum sa le spun ca succesul ca adult nu este altceva decat sa te bucuri de starea de a fi copil? Daca v-a reusit asta, as vrea sa stiu si eu cum. :) Multumiri pentru articol.

  6. Comentariu scris de Gabu
    Publicat la data de 29.1.2014, ora 1:14 am

    Se spune ca e bine sa-ti tratezi copiii ca pe niște adulți, timp in care ei nu fac altceva decât sa ne amintească cum e sa fii copil…



Lasa un comentariu


Do NOT fill this !