Dilema domnului B.

În ultima vreme, activitatea mea internautică a fost mai slabă: viața reală își revendică drepturile. Am destul de multe de făcut, sunt părinte a doua oară, deschid mult mai rar calculatorul. Nu numai că scriu mai rar, dar nu sunt foarte prompt în răspunsul la întrebări, lucru pentru care vă cer scuze. Intenționez să redevin activ aici cât mai curând. Între timp, vă împărtășesc un text pe care l-am scris mai demult, când eram încă medic rezident.  Nu e reportaj, ci o ficțiune, o speculație. Pe atunci nu aveam un blog medical, dar cred că nu e incompatibil cu actuala mea politică editorială.

Între oamenii pe care i-am cunoscut în ultimii ani se află şi B., coleg de facultate şi apoi confrate. Îl văd destul de rar de la o vreme. B. a luat rezidenţiatul din prima încercare şi e rezident pe boli de rinichi, însă ştiu că probabil se va lăsa de medicină. După un prim an de rezidenţiat furtunos şi plin de entuziasm, cu multă pasiune atât pentru clinică cât şi pentru cercetare, B. a avut o abruptă scădere de ritm, a încetat să mai înveţe, nu s-a mai dus la nici un congres, s-a depărtat de colegi. Ştiu că în acea vreme, o mătuşă îndepărtată, al cărei unic moştenitor nefericit este, a renunţat să mai iasă din casă, să mănânce, să se spele, să trăiască, şi s-a aşezat în pat. B. s-a trezit, aproape peste noapte, că trebuie să aibă grijă de ea. Nimeni altcineva nu o putea face, alte rude mai apropiate femeia nu mai avea, iar cele mai depărtate, ştiind că minuscula şi mizera garsonieră urma să-i revină oricum lui B., obligându-l moral, au încercat şi au reuşit fără prea mari probleme să uite că bătrâna a existat vreodată.

De doi ani, zi de zi, B. îşi vizitează aşadar singur mătuşa, îi schimbă scutecul, o spală, îi dă medicamentele şi o hrăneşte. Mi-a mărturisit, într-una din tot mai rarele noastre întrevederi, că a învăţat foarte multe. A învăţat un fel de smerenie: deşi medic, face o muncă de infirmieră. A învăţat ce înseamnă medicina, văzută din afară: mergând cu băbuţa la spital, nu o dată i s-a întâmplat să fie dat afară, fără politeţuri, sub tot felul de pretexte, pentru că multor medici le e groază de bătrânii neputincioşi, mai ales să îi interneze, le e groază ca nu cumva copiii lor să îi uite de tot la spital (ceea ce se întâmplă frecvent).

A mai învăţat că nu suntem mare lucru, că dacă ne iei fie şi o parte dintre mizilicurile de care depindem, devenim nişte creaturi scatologice şi foarte singure. Despre el însuşi, B. a găsit mai multe întrebări decât răspunsuri. Nu ştie exact de ce face treaba asta: nu poate spune că îşi iubeşte în mod deosebit mătuşa, pe care de abia dacă o cunoscuse înainte de demenţa ei, şi care oricum nu e în stare de vreo recunoştinţă, ba din contră, de fiecare dată când îl vede îl acuză că îi fură lucrurile, îl înjură şi îl scuipă, ceea ce e foarte de înţeles: cine ar putea să simtă recunoştinţă şi afecţiune faţă de singurul martor al propriei sinistre neputinţe?

B. nu contează nici pe garsoniera pe care o va moşteni, deja nu mai e tânăr şi a reuşit de ceva timp să îşi facă alte aranjamente, renovarea ar costa enorm şi oricum nu s-ar fi simţit în stare să trăiască în ea. Tot ce ştie e că, dacă nu şi-ar mai vizita mătuşa, sau dacă doar şi-ar rări vizitele, femeia ar muri repede, de foame sau de escare.

De doi ani, B. a reuşit performanţa să evite orice escară, pneumonie, sau altă complicaţie a statului în pat pentru vecie. Nu poate să angajeze pe nimeni care să-l suplinească, pentru că ştie că nimeni nu ar putea să se achite de sarcină la fel de bine ca el, şi viaţa mătuşii s-ar scurta. Chiar dacă ar avea pilele şi banii necesari unui azil, ştie prea bine ce se întâmplă în azile şi cum mor acolo bătrânii, deci a exclus şi ideea asta. Ideea că o viaţă omenească depinde cu totul şi cu totul de el şi numai de el, l-a îngrozit la început, însă s-a obişnuit, iar în capul lui chiar s-a făcut lumină.

A înţeles că nu trăieşte degeaba. Se gândeşte să se lase de medicină, pentru care oricum nu prea mai are timp de învăţat şi practicat. L-am întrebat de ce. Mi-a zis că, după părerea lui, ar trebui să fie la fel de responsabil pentru fiecare pacient cum este pentru bătrâna doamnă, altfel ar fi un inconştient. Cum asta este imposibil, se va mulţumi să aibă o singură pacientă, atât cât va mai trăi ea. Nu crede că ar putea fi loc în conştiinţa lui nici măcar pentru al doilea: o singură viaţă de om cântăreşte atât de mult, încât crede că îşi dă seama că noţiunea de medic, cu mulţi pacienţi, e monstruoasă şi utopică. “Singura mea şansă de carieră de succes, ca medic, este să am, în această viaţă, un singur om de îngrijit. Altfel n-aş fi decât un ratat”.

Deşi nu ader la convingerea nebunească a lui B., pe undeva o înţeleg. Şi înţeleg că, dacă ar aplica ad literam perceptul, alminteri foarte frumos şi moral, “tratează bolnavul şi nu boala”, toţi medicii ar trebui să ajungă la concluzia lui B. Norocul şi, simultan, nefericirea medicilor, este că, o dată cu experiența, dobândim și un fel de orbire. Nu-i veneraţi pe medici, nu cădeţi în genunchi şi nu le sărutaţi mâna când vă fac bine. Nu sunt nişte dumnezei, nici sfinţi, ci doar nişte unelte utile societăţii, dintr-un material poate nepotrivit, dar care își face treaba.

Autor: Dr. Vlad Stroescu, medic specialist psihiatru in cadrul MedLife

Articole similare:

  1. vitMATINA Dilema de la micul dejun: unt sau margarina
  2. vitMATINA Cand facem sport, dimineata sau seara? Dilema sportivului de ocazie

Tags:

Un raspuns

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!

  1. Comentariu scris de irina
    Publicat la data de 1.10.2013, ora 12:34 pm

    Cunosc un caz asemanator. Sotul unei foste colege de facultate, dentist, a hotarit la o virsta relativ inaintata (50 de ani) ca nu asta ii placea de fapt, si s-a facut infirmier. El a practicat meseria de dentist in Israel (pentru ca si tatal si fratele lui au facut stomatologia si aveau impreuna un cabinet de unde, bineinteles, ieseau bani frumosi). S-a mutat de citiva ani, impreuna cu sotia si copiii, in Canada si, probabil scapat de insistentele si posibilele critici ale tatalui, s-a hotarit sa faca ceva ce il atragea mai mult, chiar daca aduce mai putini bani in casa. Sotia nu este foarte incintata sa spuna celor din jur ca sotul ei sterge la fund bolnavi (era mult mai interesant sa fie casatorita cu un dentist) dar asta este situatia. El este fericit si multumit (probabil bolnavii ingrijiti cu drag in spital au mai multa nevoie de el decit aveau pacientii din trecut de dentist). Presupun ca la o virsta (unii mai devreme, altii mai tirziu, iar altii niciodata) realizam ca nu doar banii conteaza, ci si multumirea sufleteasca. Iar multumirea sufleteasca pot sa ti-o dea lucruri la care nu te-ai fi gindit niciodata.



Lasa un comentariu


Do NOT fill this !