Dependența de superficialitate

Tulburările de memorie pot apărea în instanțe foarte diverse. Lăsând la o parte exemplele cotidiene, și referindu-ne strict la patologie, probleme grave de memorie pot fi prezente atât în demențe cât și în tulburările depresive. În depresie, ele sunt variabile, dar uneori sunt atât de serioase încât seamănă cu demența, și unii psihiatri le-au și numit așa: pseudodemențe. Cu tratament antidepresiv, pseudodemențele însă au un prognostic mai bun: odată cu remiterea depresiei, memoria își poate reveni complet.

Asta pentru că, deși atât demențele cât și pseudodemențele au cauze biologice, primele sunt și consecința unor defecte structurale (moartea neuronală), în timp ce cele din urmă sunt în mult mai mare măsură doar funcționale (chiar dacă depresia prelungită duce și ea la moarte neuronală.

Există un test simplu, deși nu întotdeauna sigur, pe care psihiatri îl învață repede pentru a face diferența dintre cele două. La o întrebare precisă, care testează memoria, persoanele deprimate răspund de regulă „nu știu”, sau „nu pot să-mi aduc aminte”. Persoanele cu demență fac altceva: dau un răspuns greșit. Uneori flagrant greșit, chiar fantastic, ca o poveste care umple un spațiu gol, fenomen numit „confabulație”. E mai mult decât o simplă minciună, este un reflex al creierului nostru, acela de a umple spațiile goale și de a încerca să reînnoate firul poveștii, așa cum poate. Lucrurile se petrec inconștient: dacă mecanismele conștiinței ar fi intacte, absurdul ar fi perceput și reflexul cenzurat. Persoana deprimată este conștientă de eșecul memoriei, și nu confabulează, pur și simplu se recunoaște înfrântă.

Am prezentat fenomenul cât mai simplu. Sigur că realitatea ne contrazice de multe ori, și suntem toți unici, și lucrurile sunt de fapt mult mai complexe. Dar faptul că mintea noastră, în funcțiile ei fundamentale, preferă orice, chiar și invenția sau halucinația, unei absențe totale, este probabil adevărat.

Și lucrurile stau așa nu doar în patologic. Ceea ce înseamnă că adesea avem prea multă încredere în judecățile noastre rapide, dacă ele dau impresia chiar și a unui sens superficial, capabil cât de cât să astupe vidul. Câte dintre convingerile care ne ghidează viața de zi cu zi sunt cu adevărat informate? De câte ori încercăm să aprofundăm cu adevărat lucrurile? Mult prea rar: poate de câteva ori într-o viață. Și nu doar de lene sau din inerția rutinei. Ci și pentru că, dacă am face-o, am realiza repede că niciodată nu putem fi în deplină cunoștință de cauză. Nu putem ști totul, și putem prevedea foarte puțin. Tot e mai bine decât întunericul prejudecăților, dar paradoxul socratic, hen oida oti ouden oida, știu că nu știu nimic, ne pândește mereu, nu foarte departe de suprafață. Ori acest lucru atinge direct groaza noastră de vid, și nevoia creierului de a îl umple. Și alegem cel mai adesea calea ușoară de a o face.

Atunci când trebuie să vorbesc despre o adicție, trebuie să amintesc ce scrie în cărțile de psihiatrie despre dialectica, și chiar conflictul dintre zonele mai vechi ale creierului, pe care drogul le „păcălește” în a crede că consumul său are o valoare (tractul mezolimbic și amigdala, printre altele), și zonele noi, evoluate (cortexul prefrontal), acolo unde probabil deciziile conștiente și informate, și adesea anti-instinctive, pot avea loc. Conflict care, pentru o persoană care a suferit cândva de o dependență toxică, nu va înceta cu totul, și ale cărui mici bătălii zilnice sau mari războaie intermitente alcătuiesc, până la urmă, măsura omeniei sale.

În mod asemănător, chiar dacă nu bem, nu fumăm, eventual nici măcar nu bem cafea, avem dependențele noastre, uneori la fel de toxice, sau mai mult. Suntem dependenți de propria noastră superficialitate liniștitoare și de propriile noastre confabulații. Toți le avem, toți le fabricăm – nu putem fi învinovățiți pentru ele, tot așa cum este nu este moral să învinovățești un toxicoman pentru dependența lui, indiferent cât de mare e tentația. Mai curând, am putea fi măsurați după lupta pe care o ducem cu ele. După felul în care suntem dispuși să ne înfruntăm neștiința, și chiar absența, din noi.

Autor: Vlad Stroescu, medic psihiatru in cadrul Medlife

Articole similare:

  1. Dependența de Internet – o tulburare psihică?
  2. iPhone, BlackBerry, e-mail. Cum putem evita dependenta de noile tehnologii?
  3. Exista droguri care nu dau dependenta?
  4. Fumatul nu este doar un mod de socializare ci si o boala cronica. Femeile si dependenta de nicotina
  5. Este dependenta de sex o afectiune reala?

Tags: ,

4 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!

  1. Comentariu scris de floarea lucian
    Publicat la data de 27.10.2013, ora 5:56 pm

    induiosetoare precizarilecu privirela puterea omului de a lupt a cu propriile slabiciuni care deseori ne duc de ripa

  2. Comentariu scris de floarea lucian
    Publicat la data de 27.10.2013, ora 5:58 pm

    sau cu lipsa de vointa care…ne duce la pierzanie

  3. Comentariu scris de elena-bc
    Publicat la data de 1.11.2013, ora 10:27 am

    Cu multa vointa si chiar cu un pic de ”smecherie ”poti INVINGE depresia ! Am folosit cuvantul smecherie in sensul de a-ti gasi diverse alte ganduri si preocupari ,poate chiar si un mod cam neortodox dar inofensiv de a-ti descarca mania si frustrare . In cativa ANI …VEI REUSI !!!

  4. Comentariu scris de elena f.
    Publicat la data de 9.11.2013, ora 8:57 am

    asa este trebuie lucrat mult noi cu noi dar parca cateodata problemele sant asa de mari incat clacam bolile neajunsurile si ce ne omoara de fapt sufletul este singuratatea si cel mai mult doare singuratatea in 2 cateodata rad in fata durerii dar de multe ori durerea castiga pt. ca sant singura [ma refer la suflet] asta este noi santem singurii doctori care ne fac bine



Lasa un comentariu


Do NOT fill this !