15 februarie, Ziua Internationala a Cancerului la Copil. Trei povesti reale despre lupta cu boala si supravietuire

400 de copii sunt afectati anual de cancer in Romania. Statistica apartine Registrului National de Cancer, functional din 1 Septembrie 2009. MedLive.ro va prezinta povestea a trei dintre acesti copii prinsi in statisticile negre, copii care au supravietuit insa cancerului: cat de importanta e depistarea la timp, reactiile lor la aflarea diagnosticului, cum au suportat tratamentul, relatiile cu cei apropiati si cum cancerul le-a schimbat viata. Georgian, Diana si Daniela au incredere in sistemul medical romanesc, despre care spun ca le-a salvat viata. Mesajul lor: Cancerul nu se trateaza cu frica. Impotriva lui ai nevoie de optimism, vointa si putere.

Diana: Cand ma gandeam la chimioterapie imi trecea prin minte personajul Izzie din serialul “Anatomia lui Grey”, dar eu fata de ea voi scapa mai repede. Ce am trait eu cu siguranta are un motiv puternic: am fost ajutata si pot sa ajut si eu acum, pentru ca imi doresc sa fac asta!

Georgian: Am facut tratament un an si trei operatii. Prima a fost biopsia, a doua amputarea piciorului si a treia retus de bont. Acum nu mai pot fugi sau juca fotbal, dar am fost si sunt optimist si mergem inainte.

Daniela: Vomiti tot timpul si te doare stomacul. E urat, dar cand stii ca e pentru tine… Acum singurul lucru pe care mi-l doresc e ca eu si familia mea sa fim sanatosi si fericiti.


Diana M., 18 ani, tumora ovariana degranuloasa de tip juvenil dignosticata la 17 ani

Primele reactii la aflarea diagnosticului

Am fost diagnosticata pe 23 aprilie 2010, iar reactia… nu cred ca am putut avea o reactie controlata pentru ca nu intelegeam ce se intampla. chiar daca aveam 17 ani. Plangeam cand am auzit cuvintele “luni vei intra in operatie” ma intrebam “de ce, ce e cu mine?”, nicidecum nu ma gandeam la cancer, ci doar o mica “apendicita”si apoi voi pleca acasa.

A…mda…tumora nu a fost depistata chiar la timp, ci dupa vreo 2-3 ani cand datorita lichidului de ascita care s-a format in abdomenul meu, aratam ca si cum as fi avut o sarcina de 6 luni. Am stat 2 saptamani cu gandul ca poate, poate voi reveni la normal, dar au aparut durerile si a trebuit sa merg la un medic de familie, doctor ginecolog, ecograf, iar apoi IOCN (Institutul Oncologic “Prof. Dr. I. Chiricuţă” Cluj-Napoca).

Familia si prietenii

Pentru mama si tatal meu evident ca a fost un soc, nu am fost niciodata o fire bolnavicioasa, care sa iau toate racelile la rand. Iar ceilalti membri ai familiei…hmm….de fapt cred ca si-au dat seama singuri cand nu aveam par, pentru ca parinti mei si cu mine nu le-am spus. Doar o matusa si un unchi au stiut de la bun inceput. Iar in ceea ce priveste priteni…uh…ce m-as fi facut fara ei, m-au ajutat si m-au sprijinit, pentru acestia am ramas aceeasi. Nu a schimbat cu nimic faptul ca “incepeam sa arat bolnav”. Eram cursanta la teatru si cu siguranta acest lucru m-a ajutat sa ma detasez total de momentele prin care treceam, durerea disparea cand ma manifestam pe scena, intr-o improvizatie.

La IOCN situatia a stat cu totul altfel decat daca as fi avut interventia chirurgicala in orasul meu. A fost ok…interesant. Operatia nu m-a speriat, cat m-a speriat chimioterapia. Stiam ca fac operatia si scap de burta mea uriasa, apoi plec acasa, nu imi trecea prin cap la momentul ala ca vor urma citostaticele. Nu! Fac operatia, imi revin si gata. Dupa exact doua luni de la aflarea diagnosticului a urmat tratamentul cel lung. Cand ma gandeam la chimioterapie imi trecea prin minte personajul Izzie din serialul “Anatomia lui Grey”, dar eu fata de ea voi scapa mai repede.

Efecte secundare?

Parul! Eram nerabadatoare dupa prima sedinta de chimio sa vad cum arat cheala, dar dupa ce aruncam pumni de par in wc si am simtit masina de tuns in parul meu blond si ondulat… nu a mai fost asa de interesant, plangeam, zicandu-mi singura “arati bine”sau”va creste repede”.

Apoi au urmat starile de voma care nu se mai terminau si incepeau de cum vedeam spitalul si continuau pana ajungeam acasa dupa o sedinta, durerile de oase, starile de nervozitate, dureri de cap, ameteli pana la lesin si o continua incercare de a ma obsinui cu ceva ce nu puteam. Era o schimbare pe care nu am acceptat-o, nu ma definea statutul de “bolnav”. Nu sunt si nu am fost bolnava, ci doar tratamentul m-a facut sa arat asa. Ce a fost am indurat cu multa detasare, zambet. Incercam sa nu ma gandesc la ceea ce se intampla cu mine si cu ceilalti copii din sectia de pediatrie, ci la ce va urma.

M-a ajutat sistemul medical din Romania, traiesc datorita eficientei lui! Si as schimba ceva: ce gasim doar in orasele mari precum Bucuresti, Cluj, Iasi sau Timisoara sa fie si in celelalte.

Cum m-am schimbat

Am devenit mai puternica, si totusi sensibila la ceea ce cu adevarat imi atinge anumite sentimente. Acum pun accent mai mult pe ce simt si imi doresc cu adevarat. Mi-am pastrat firea optimista, detasata de banalitati si competitiva. Pun accent pe problemele cu adevarat importante pe care le am si incerc sa nu ma mai stresez din orice lucru marunt. Zambesc in doze mari si fur fericire de unde apuc, de peste tot. Sunt aceeasi persoana cu o experienta tare pe care am avut-o la 17 ani. Totul are un motiv in viata, iar ce am trait eu cu siguranta are un motiv super puternic: am fost ajutata si pot sa ajut si eu acum, pentru ca imi doresc sa fac asta!

Un lucru pe care il am acum si inainte nici nu stiam ca exista sunt eroii minunati din sectiile de pediatrie-Oncologie: copilasi uimitori de puternici, care fac fata atat de usor injectiilor, perfuziilor si durerilor insuportabile ca niste adulti neinfricati. Ei iubesc viata si isi doresc atat de mult sa treaca peste, incat esti coplesit de tot ce li se intampla. Sunt temerari adevarati! Si imi doresc ca toti sa se faca bine repede, merita!

Societatea romaneasca trebuie sa stie ca boli precum cancerul sau leucemia la copii si la adulti pot fi tratate, daca sunt depistate la timp, daca le sunt acordate tratamentele necesare. Sunt necesare controale periodice, orice simpotom de orice natura trebuie anuntat si tratat. Cancerul nu se trateaza cu frica. Impotriva lui ai nevoie de optimism, vointa si putere.

Temerarii trecand prin aceasta experienta unica, in care au trebuit sa lupte pentru viata lor, trecand prin momente intense au invatat sa pretuiasca viata intr-o maniera care se intalneste foarte rar in societatea noastra de astazi, o societate egocentrica, lipsita de interes pentru binele aproapelui.

Georgian B. (diagnostic: osteosarcom-osteogenic, la 14 ani)

Primele reactii

Am fost diagnosticat in 2007 in luna martie, nu am reactionat in nici un fel, nu stiam atunci mare lucru despre asta. Cand am depistat ca am ceva la picior m-am dus la medicul de familie, care mi-a dat trimitere la spitalul Judetean Buzau. Acolo mi s-a facut o radiografie si mi-au spus ca nu isi dau bine seama ce am si mi-au dat si ei trimitere la spitalul Grigore Alexandrescu din Bucuresti, unde mi s-a facut o biopsie si s-a stabilit diagnosticul. Am facut tratament un an de zile la I.O.B (Institutul Oncologic Bucuresti) si trei operatii la spitalul Grigore Alexandrescu. Prima a fost biopsia, a doua – amputarea piciorului si a treia retus de bont. Acum nu mai pot fugi si juca fotbal, dar am fost si sunt optimist si mergem inainte.

Relatiile cu familia si prietenii

Relatiile cu cei apropiati sunt la fel, prietenii sunt aceeasi. Chiar am foarte multi prieteni noi, nu este nimic schimbat in asta, cu familia ma inteleg bine, merg la scoala, e totul bine.

Tratamentul si interactiunea cu sistemul medical romanesc

Tratamentul a decurs normal, adica la felul acesta de tratament (citostatice) a fost cat de cat bine. Efectele secundare au fost: mi-a picat parul de la tratament, imi era rau dupa tratament, nu puteam manca, dar am trecut peste. M-am inteles foarte bine cu medicii, au fost foarte atenti mi-au explicat care este situatia, nu m-au mintit (nu mi-au ascuns nimic). Pe mine m-a ajutat mult sistemul medical din Romania, deoarece aici am facut tratamentul si a fost bine si sper asa sa fie si de acum incolo. Ar trebui schimbat mult sistemul medical din Romania, dar speram ca o sa se intample si asta…

Ce s-a schimbat in viata mea

Acum nu mai pot fugi sau juca fotbal, dar am fost si sunt optimist si mergem inainte. Viata e frumoasa si cu bune si cu rele. Nu cred ca se poate numai bine. Eu acum sunt un Temerar, mi-am facut foarte multi prieteni aici, am aflat cum au luptat ei cu boala, cu tratamentul, am vazut ca sunt foarte multi tineri care au avut cancer, si ce e mai rau sunt si mai multi care sunt inca in spitale facand tratament. As dori ca toti intr-o buna zi sa devina Temerari, adica invingatori!

Daniela N. 18 ani, Rabdomiosarcom embrionar, diagnosticata la 16 ani

Primele reactii

A fost foarte greu la inceput, cand am aflat, in primul rand, ca imi cade parul si, in al doilea rand, ca o sa fac perfuzii. Practic asta a fost cea mai mai problema, nu mi-au spus ca e cancer, mi-au spus doar ca e o problema si trebuie sa facem niste perfuzii. Am plans foarte mult. Am plans 2 zile incontinuu.

Familia, prietenii si scoala

Fara familie si prieteni nu faci nimic. Toti prietenii mei veneau la mine mereu cu tot felul de jucarii, care te fac fericita pe moment si amandoi parintii care au stat cu mine tot timpul si mi-au cumparat totul.

Cand vezi ca toata lumea e langa tine, te simti mult mai bine. In plus cei de la asociatie care veneau mereu parca ne faceau sa uitam cateva minute de boala, cand vorbeam despre cu totul si cu totul altceva Toti erau mult mai atenti cu mine. Daca voiam si luna de pe cer, mi-o aduceau si acum tot asa este, chiar daca m-am facut bine

Toata scoala stie ca am fost bolnava, toata scoala m-a vazut fara peruca, asta sunt si asta s-a intamplat si nu am de ce sa ma ascund.

Relatia cu medicii

Nu stiu cum sunt ceilalti medici, dar cei de la pediatrie – unde am facut curele de chimioterapie – au fost extraordinari. Veneau la noi mereu, mai ales doamna doctor Dragomir, care este medicul meu. Cu toate doamnele asistente am avut o super relatie, ne intelegeam foarte bine. Doamna doctor, chiar daca avea foarte multe pe cap, statea si asculta fiecare copil si fiecare parinte. Toata lumea are tot felul de intrebari despre boala asta

Tratamentul a fost greu de suportat, dar nu imposibil. Intr-adevar, ti-e rau, vomiti. Nu mancam nimic trei zile pe luna cat faceam citostaticele. Vomiti tot timpul si te doare stomacul. E urat, dar cand stii ca e pentru tine…

Ce s-a schimbat

Nu te mai gandesti in nici un caz la bani, inainte sa fiu bolnava, parintii mei, imi cumparau lucruri si eram incantata. Acum singurul lucru pe care mi-l doresc e ca eu si familia mea sa fim sanatosi si fericiti.

Abia asteptam sa termin ultima cura de tratament ca sa revin la viata mea. Abia astept sa scap de peruca. Sunt fericita ca mi-a cazut parul pentru ca mi-a crescut acum frumos si cret. Tot raul a fost spre bine, am avut numai de invatat din chestia asta si acum am mai multa grija de mine. Inainte stateam in fum, mancam tot felul de prostii. Ma simt mult mai sanataoasa decat toti ceilalti.

Inainte ma duceam la sala si alergam foarte mult, dar nu ma deranjeaza ca nu mai alerg. Asta e viata, nu trebuie neaparat sa alerg. Daca vorbesc foarte mult sau merg 1 km, imi bate putin inima, dar imi revin imediat daca sunt linistita si trece cu timpul.

As dori ca oamenii sa se schimbe. Sunt oameni care chiar isi doresc sa traiasca, este o alegere foarte grea daca vrei sa faci curele sau nu, si sunt oameni care isi bat joc de viata lor. Mie mi se rupe sufletul cand vad un om ca fumeaza sau ca se drogheaza sau ca bea si nu are grija de el. Eu mananac tot timpul fructe si legume.

Georgian, Diana si Daniela fac parte din Clubul Temerarii. Asociaţia Little People a înfiinţat “Clubul Temerarii” în cursul anului 2006 pentru adolescenţii care au învins cancerul, organizând evenimente săptămânale, tabere şi întâlniri regulate. Tinerii care au suferit de cancer îşi oferă sprijinul altora folosindu-se de propria experienţa legată de experienta invingerii bolii. Aceste întâlniri oferă informaţii, educare, împărtăşirea competenţelor de “coping”, acceptare şi includere socială.

Aproape 80% din cazurile de cancer la copii, depistate la timp, se pot vindeca. Simptomele cancerului la copii

Forme de cancer la copii. Semne ale cancerului la copii, adolescenti si tineri

Articole similare:

  1. Bolile silent killer. Cum se transforma o viata normala intr-o lupta pentru supravietuire?
  2. Lupta impotriva cancerului la san incepe cu prevenirea si consultul periodic
  3. Dr. Andrei Cucuianu, hematolog: “Peste cativa ani vor exista o multime de subentitati ale cancerului, iar tratamentul viitorului va fi unul tintit pe aceste grupuri de boala”
  4. Autismul, povesti ale oamenilor de langa noi
  5. Trei lucruri pe care trebuie sa le stii despre insuficienta venoasa

Tags: ,

7 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!

  1. Comentariu scris de lili
    Publicat la data de 15.2.2012, ora 1:22 pm

    In 1986 baiatul meu atunci in varsta de 6 ani si 9 luni a fost diagosticat cu Tumora Willms, stadiul I-II, absolut din intamplare la o consultatie obisnuita pentru un banal rosu in gat care-l deranja.
    Am ajuns in 3 zile la Spitalul Fundeni unde diagnosticul pus la Sfantu Gheorghe de o doctorita foarte buna profesionista, scolita la Fundeni, a fost confimat.
    Dupa stabilirea diagnosticului la Sectia pediatrie, am ajuns la Clinica de Urologie Fundeni unde atunci inca era Sef de Clinica Profesorul Proca.
    A fost operat de echipa prof Proca si a Prof Sinescu – actualul Sef al Clinicii de Urologie si transplant Fundeni, i s-a scos rinichiul stang unde era localizata tumoarea si timp de 4 ani a urmat o schema de tratament stabilita de medicii de la Fundeni.
    Primii 2 ani am mers cate 1 saptamana de 4 ori pe an(5 zile de perfuzii plus analizele de specialitate, cu CT de fiecare data).
    Apoi, in ultimii 2 ani am mers cate 1 sapatamana de 2 ori pe an.
    Experienta prin care am trecut este greu de descris, ne-a ajutat mult increderea si optimismul medicilor care ne-au spus de la inceput ca copilul va fi salvat pentru ca l-am diagnosticat in stadiu incipient.
    Asa a fost, azi la peste 31 de ani, a terminat scoli inalte, este la casa lui, asteptam nepotei cand vor avea timp de asa ceva(!!!) si-i multumesc zi de zi lui Dumnezeu si medicilor super profesionisti de la Fundeni, am avut mare noroc asa cum din pacate nu au avut multi dintre copiii diagnosticati prea tarziiu in stadii avansate.
    Le doresc acestor tineri si tuturor celor care au trait experiente similare sa aiba norocul unor medici care sa le redea speranta si bucuria de a trai.

  2. Comentariu scris de Mihai
    Publicat la data de 15.2.2012, ora 4:17 pm

    Va doresc tot binele din lume. Sotia mea a trecut prin a doua tura de chimio, acum e optimista in schimb nu stiu zau cum va reactiona in caz ca v-a fi si a treia tura de chimio.
    Socul a fost mare la recidiva( nu ne asteptam, deoarece fusese descoperit la timp, era stadiul I si profesorul Miron ne-a incurajat , spunind ca procentul de 99% sanse de vindecare este pertinent), norocul nostru a fost o tinara psiholog de la centrul oncologic din Iasi.
    Prietenii conteaza foarte mult mai ales cei care se poarta normal. A fost greu, speram sa nu fie mai greu.

  3. Comentariu scris de mihaela
    Publicat la data de 17.2.2012, ora 7:20 pm

    este cu mult mai infiorator decat lasa ei sa se inteleaga! sunt tineri,optimisti,iubesc enorm viata si…incearca sa uite tot! A fost traumatizant sa-mi vad copilul suferind,vomitand,cu parul,genele si sprancenele cazute, speriat ,nervos,fara pofta de mancare….si eu sa nu pot face nimic sa-i alin suferinta! Fata mea a trecut greu prin toate astea dar cu atat de mult optimism incat ma ridica ea pe mine…Este o adevarata luptatoare…un adevarat temerar!Si ca ea o multime de alti tineri Le doresc tinerilor care se confrunta cu aceasta urata boala ,multa,multa sanatate ,si sa lupte pentru ca se poate!Cancerul poate fi invins!

    • Comentariu scris de Oana Rusu
      Publicat la data de 24.2.2012, ora 3:12 pm

      Draga doamna Mihaela,
      Suntem foarte fericiti pentru fiica dumneavoastra si pentru dorinta ei de a lupta! Daca doreste sa afle mai multe despre Temerarii imi puteti scrie la oana@thelittle-people.org sau poate accesa http://www.potisitu.org Asteptam vesti cu drag!

      • Comentariu scris de mihaela nica
        Publicat la data de 26.2.2012, ora 11:28 pm

        Multumesc Oana,esti o draguta!Stiu ca sunteti foarte implicati si vreti sa-i ajutati pe acesti minunati tineri sa uite tot ce a fost urat in viata lor si mai stiu si ca reusiti foarte bine acest lucru si va apreciez din tot sufletul! Sunt mama Danei Nica si pot sa spun ca deja va cunosc pe toti chiar daca nu ne-am intalnit niciodata. cu exceptia Adelei si a lui Serghei. Tot respectul si toata dragostea pentru voi si pentru Katie si sotul dansei!

  4. Comentariu scris de Dana Nica
    Publicat la data de 23.2.2012, ora 3:58 pm

    Cancerul poate fii invins ! Singurul lucru pe care il poti face cand te vezi in aceasta situatie,este sa fii optimist,Nu trebuie sa te gandesti de ce tu …trebuie sa te gandesti ca sunt mii de oameni care fac aceste tratamente,pentru ca au cancer…eu am trecut cu optimism peste toate curele de chimio-radio terapie,si sunt bine,fericita si cel mai important : sanatoasa.Le doresc tutror multa Sanatate,Optimism si nu il ultimul rand Credinta in Dumnezeu ca totul o sa fie bine !! :)

  5. Comentariu scris de Valentina I.
    Publicat la data de 24.2.2012, ora 5:24 pm

    Dragii mei va iubesc enorm pe toti 3 :X .Sunteti bestiali si curajosi.
    Va pup!



Lasa un comentariu


Do NOT fill this !